Un dușman al poporului

Teatrul Națíonal „Vasile Alecsandri”, Iași / data premierei: 21 aprilie 2016

Un dușman al poporului de Arthur Miller

Cu: Constantin Pușcașu, Teodor Corban, Petronela Grigorescu, Adi Carauleanu, Cosmin Maxim, Doru Aftanasiu, Andreea Boboc, Dumitru Năstrușnicu, Ionuț Cornilă, Ionuț Cornilă, Pușa Darie, Flavius Hotăranu, Gabriel Anton, Emil Coșeru, Cosmin Panaite, Dumitru Florescu, Sorin Cimbru, Lucian Valacu, Nicolae Ionescu, Delu Lucaci, Gelu Zaharia, Radu Horniceanu, Adrian Marele
Decorul: Andu Dumitrescu
Costumele: Lia Dogaru


Adâncit în fotoliul meu de spectator, cred că undeva între scena a treia şi a patra, am înţeles cât e de ataşat Goga de tema raportului între individ şi societate şi cât de preocupat este de a descoperi şi de a descrie mecanismele însingurării/ izolării individului. (...)
În spectacolul de faţă, Goga lucrează pe o adaptare după Ibsen făcută de Arthur Miller, ce a stat la baza filmului An Enemy of the People, din 1978. (...) Apa din staţiunea balneară (companie privată) a unui mic oraş turistic este infestată. Doctorul staţiunii are dovada. Primarul oraşului, fratele doctorului, înţelege că remedierile ar costa enorm şi propune o muşamalizare a situaţiei. Dacă raportul despre otrăvirea apei ar fi făcut public, bunăstarea locuitorilor ar fi pusă în primejdie. Presiunea societăţii, sentimentul apăsător al răului indirect pe care îl face propriei familii, vulnerabilitatea extremă pe care i-o conferă eticheta de „duşman al poporului” nu-l împiedică pe doctor să spună adevărul până la capăt, cu orice preţ. Spre deosebire de textul iniţial, în varianta Miller&Goga, Stockmann va fi asasinat, asemenea personajului din Vizita bătrânei doamne.
Pentru a pune în mişcare toate aceste energii, Goga construieşte un univers rece. E un straniu contrast între tensiunile interioare ale personajelor şi glacialitatea decorului geometric, între incandescenţa unor convingeri şi liniile drepte ce domină scena, între scânteile ce ies din ciocnirile unor idei şi banchiza de gheaţă pe care ai impresia că defilează toate aceste personaje. Andu Dumitrescu, autorul decorului şi al spaţiului video, imaginează interioare simple, aproape monocrome; domină griul, „majoritar”, atât de intens şi apăsător încât culorile albastre şi roşii ale unui mingi îţi par de-a dreptul explozii cromatice. Treptat, personajele vor părea prelungiri ale obiectelor terne, transferul acesta de obiectualitate fiind, după părerea mea, unul dintre marile merite ale scenogafiei. Transformarea în rinoceri de la Ionesco devine aici contaminare cu interţie obiectuală.
Permanent, Goga încearcă să imprime o stare de detaşare spectatorului. O fereastră de mari dimensiuni coboară la început, la vedere, delimitând spaţiile; aceeaşi fereastră, spartă de pietrele „majoritarilor”, se va ridica la final, amintind convenţia şi ieşirea din ea. La detaşarea aceasta de tip brechtian contribuie şi proiecţiile live ce intervin în scena protestelor, apoi proiecţiile cu citate din personaje sau, tot la început, incursiuni în istoria sintagmei „duşman al poporului” (din perioada romană, prin Robespierre, spre comunism şi contemporaneitate). La fel, un rol major îl au faldurile scenice, semitransparente, de după care unele personaje pândesc, altele intră şi ies. În fundal, un chenar imens deschide scena. E spaţiul pe care vom vedea, rând pe rând, sugestii vegetale, floriculturi de gheaţă, prim planuri ale actanţilor etc. Totul e rece, respiraţia nordului e omniprezentă, iar metafora fiordului, constantă a întregii opere a lui Ibsen, pare înlocuită de metafora banchizei de gheaţă pe care par să evolueze personajele.
Călin Ciobotari / http://www.jurnalvirtual.ro/

  

 IIMG 0293  IIMG 0366

 

IIMG 0368  IIMG 0390

 

IIMG 0420  IIMG 0457

 

IIMG 9698  IIMG 9823

 

IIMG 9842  IIMG 9880

 

IIMG 9900  IIMG 9905